UNIVERSITATEA „ARTIFEX” DIN BUCUREȘTI
1919 – 2022
Istoria mișcării cooperatiste în țara noastră învederează preocuparea statornică a forurilor sale conducatoare din primele decenii ale secolului XX pentru pregatirea unor cadre necesare acestei activități.
Decretul-Lege din 3 ianuarie 1919 privind înființarea Casei Centrale a Cooperației și intrajutorării Sătenilor prevedea organizarea „școlilor necesare pentru pregătirea personalului special trebuincios instituțiunei”. Astfel, încă din primele zile ale anului 1919, din inițiativa prof. dr. Ion Răducanu (care pregătise cursurile de cooperație și la Universitatea din Vălenii de Munte, condusă de Nicolae Iorga) și prin sprijinul Biroului Central al federalelor, se inaugurează Școala de Studii Cooperative din București, în timpul ministrului I.G. Duca, urmând ca, spre sfârșitul anului, să se transforme în „Academia de Studii Cooperatiste”.
Cele dintâi cercuri cooperative, care funcționau în primele decenii ale secolului XX, ca și federalele – școlile de educație cooperativă, cărțile de propagandă, calendarul și biblioteca cooperatorilor, școala centrala și, mai apoi, Academia de Studii Cooperatiste, tipografia cooperației românești, ca și fondul cultural „Fotin Ionescu” sunt roadele curentului social-idealist, care a știut să le realizeze luptând cu birocratismul unora și cu atitudinea negativă a altora.
Iată ce spunea NICOLAE IORGA cu prilejul conferinței sale „VECHEA NOASTRĂ COOPERAȚIE” ținută în deschiderea cursurilor „Academiei de Studii Cooperatiste” în decembrie 1919: „Mulțamesc întâiu d-lui Răducanu că mi-a amintit de anii aceia mai tineri pe care oricine e bucuros să-i vadă amintiți. E foarte adevărat ceiace a spus dumnealui că în lecțiile de la Văleni era și grija cooperației; e foarte adevărat ceiace a spus dumnealui că în grija lor intrau, nu numai elementele materiale, care ni-au fost încredințate cu cifre ce ni-au făcut atâta bucurie de vorbitorul care m’a precedat, dar intra și un element moral: de frație omenească, de frație națională pecare cooperațiunea îl cuprinde, și care face ca să pară neprețuită, nu numai de oameni versați în chestiunile academice, dar și de acei cari țin la înaintarea poporului acestuia prin cele dinăuntru ale lui și care socot că numai prin cultivarea forței acesteia morale a poporului nostru câștigurile sale materiale pot fi asigurate”.
În anii ce au urmat, Academia de Studii Cooperatiste s-a înscris ca un centru al promovării mișcării și doctrinei cooperatiste în România, prin care s-au pus în valoare ideile înaintașilor. Acestea s-au concretizat într-o mai bună organizare și diversificare a cooperativelor, cu deosebire după apariția legii de organizare a Ministerului Muncii și Ocrotirii Sociale din aprilie 1920, prin care luase ființă Direcția cooperației orășenești, prilej de dezvoltare a cooperativelor meșteșugărești, de producție.
În perioada interbelică, studiile consacrate doctrinei și practicii cooperatiste, întocmite mai ales de reputați economiști, de notorietate europeană, între care: Virgil Madgearu, Ion Răducanu, Gromoslav Mladenatz, Ion Mihalache, Ștefan Zeletin, Gheorghe Tasca, au ocupat un loc important în ansamblul literaturii social-economice din țara noastră. Mai mult, aceștia erau reprezentanți ai partidelor istorice, Partidul Național Liberal și Partidul Național Țărănesc, în ale căror programe politice, ideile și soluțiile cooperatiste ocupau un loc important. În fapt, vasta literatură pe tema cooperației din acea perioadă a reflectat în mod pregnant disputa dintre partide, fracțiuni de partide și orientări cooperatiste, intitulate independente, pentru a cuceri mișcarea cooperatistă.
În acest cadru, se constată o preocupare statornică pentru organizarea și desfășurarea învățământului cooperatist, pentru pregatirea cadrelor necesare conducerii respectivului domeniu economico-social. În plan concret, ACADEMIA DE STUDII COOPERATISTE își desfășoară cursurile anual pe baza reglementarilor legii din 1920 și ale Legii pentru unificarea cooperației, din 14 martie 1923.
CODUL COOPERATIEI, votat în Senat și în Adunarea Deputaților, și promulgat la 12 iulie 1928, aduce unele precizari cu privire la „Atribuțiunile Consiliului Superior al Cooperației” (art. 204, paragraful K), referitoare la activitatea Academiei de Studii Cooperatiste: „Actuala școală de studii cooperatiste, care funcționează sub auspiciile Centralei Băncilor Populare, se consideră ca școală de învățământ cooperatist și trece sub autoritatea Consiliului Superior al Cooperației. Durata studiilor teoretice și practice va fi de doi ani. Recrutarea se va face după normele stabilite prin regulament. Vor fi admisi, pe lângă absolvenții de liceu și absolvenții școalelor normale, absolvenții școalelor superioare de comerț curs seral, și absolvenții școalelor medii de agricultură, numai cu condiția ca aceste trei categorii din urmă să dea un examen de admitere la intrare, pentru a face dovada că posedă cunoștințele de liceu complet.
Diplomații acestei școli vor avea prioritate în toate funcțiunile, la toate unitățile cooperatiste de orice grad.
Materiile ce urmează a se preda vor fi prevăzute pe cale de regulament de către Consiliul profesoral al Școalei, cu aprobarea Consiliului Superior al Cooperației”.
Literatura, ca și învățământul cooperatist din perioada interbelică, au evaluat și reevaluat fenomenul cooperatist din țara noastră în concordanță cu etapele istorice prin care a trecut economia națională până la cel de-al doilea război mondial. Pe o asemenea bază principială, gânditorii cooperatiști au căutat să formuleze măsuri adecvate de redresare, de îndrumare a mișcării cooperatiste pe traiectoria progresului economic și social.
Este semnificativ faptul că economiștii perioadei anilor ’30, indiferent de preferințele politice, s-au preocupat de reliefarea rolului activ pe care poate să-l îndeplinească, organizarea cooperativă în relansarea economiei românești. În avântul economic al anilor treizeci, curentul social-idealist voia – după cum aprecia ION RĂDUCANU, ilustrul profesor al Academiei de Studii Cooperatiste – să înlăture tutela din partea statului asupra mișcării cooperative și să dea „suflet corpului cooperativ și prin acțiune din ce în ce mai vie – prin propagandă și școală, el să prindă rădăcini însemnate”.
Reprezentant activ al Partidului Național Țărănesc, el s-a pronunțat chiar într-un raport la un Congres al acestui partid pentru o reformă cooperatistă care trebuie să plece de la două considerente fundamentale:
1) o așezare a regimului legal și statutar, ca și a politicii cooperatiste, pe baze solide și largi, care să-i permită dezvoltarea nestânjenită, în scopul întronării unui regim economico-social bazat pe principiul interesului muncii;
2) o organizație cooperatistă puternică, al cărei scop este – cităm – „să dea micii exploatari toate avantagiile exploatației mari”.
În continuare, între ideile prezentate cu acest prilej, se precizează: „să se introducă studiul cooperativ, în învățământul de toate gradele și să se organizeze pe baze solide învățământul special cooperativ. Să se facă cursuri periodice, în diferite centre: să se dea o desvoltare mai mare ACADEMIEI DE STUDII COOPERATISTE”. Învățământul superior cooperatist are astfel, în concepția specialiștilor și politicienilor preocupați de acest domeniu, o însemnătate aparte, provenită și din obiectivul cuceririi acestui însemnat segment economic și social, ca și din nevoia expresă de cadre pregatite, capabile să conducă, într-un anume sens politic, masa de oameni cuprinși în domeniul cooperativ.
Referindu-se, în continuare, la problematica organizațiilor cooperatiste, profesorul Ion Răducanu spunea: „să se stabilească distribuirea produsului social pe baza principiului cooperativ; să tindem la concentrarea forțelor cooperatiste. Instituițiile cu caracter comercial cooperativ să se bucure de autonomie desăvârșită. Să se înființeze o centrală de credit a cooperației. Întreprinderile cooperatiste să fie totdeauna preferate de stat întreprinderilor capitaliste. Munca asociată în cooperative de muncă va fi recunoscută drept egala ca capitalul; În legiferarea cooperatistă, trebuie să se țină seama de spiritul care a domnit în organizația cooperatistă a fiecărei regiuni; Partidul țărănesc – spunea fruntașul politic – nu vrea să comprime cooperația, dar vrea să deosebească firma de fondul cooperației, spre a nu se transforma și unele cooperative în unelte de speculă și de exploatare”.
Asemenea idei au constituit fondul concepției cooperatiste care a dominat perioada anilor interbelici; ele s-au reflectat deopotrivă în literatura publicată, în învățământul cooperatist, în politica unor partide, ca și în organizarea, prevăzută prin legi, a unităților cooperatiste.
Apariția în anul 1928 a Codului Cooperației a adus o serie de clarificări în organizarea și funcționarea organizațiilor cooperatiste, ceea ce a condus la o revigorare a activității lor, atât în mediul urban, cât și în, cel rural. Mai mult, în 28 martie 1929, s-a adoptat LEGEA PENTRU ORGANIZAREA COOPERAȚIEI. Aceasta cuprinde reglementări suplimentare privind constituirea societăților cooperative, atribuțiile și activitatea lor, precum și a federalelor. Un capitol aparte este consacrat Oficiului Național al Cooperației Române, așezământ superior pentru îndrumarea și controlul societăților cooperative, care a funcționat ca instituție autonomă investită cu personalitate juridică de drept public, pe lângă Ministerul Muncii, Cooperației și Asigurărilor Sociale. Potrivit art. 80 Oficiul Național organizează, îndrumează și controlează învățământul cooperatist; organizează și îndrumează cercurile cooperatiste, precum și întreaga acțiune de propagandă cooperatistă, prin toate mijloacele nimerite; publică buletinul cooperației române”. Articolul 81 precizează: „Învățământul cooperatist va cuprinde școlile de contabilitate și educație cooperativă, școlile pentru pregătirea personalului de magazin și tehnic necesar instituțiilor cooperative, precum și Școala Superioară de Studii Cooperative, care funcționează la București. Funcționarea acestei școli se face potrivit unui regulament elaborat de Consiliul general al cooperației, aprobat de Ministerul Muncii, Cooperației și Asigurărilor Sociale și sancționat prin decret regal.
Programul cursurilor se va alcătui de consiliul profesoral al școlii și se va aproba de Consiliul General al Cooperației.
Prin derogare de la art. 2 din Legea pentru organizarea corpului de Contabili din 15 iulie 1921, absolvenții școalelor cooperatiste vor putea alcătui și viza bilanțurile societăților cooperative.
Diplomații școalelor superioare cooperatiste vor fi preferați la toate instituțiunile cooperatiste de orice grad”.
Potrivit acestor prevederi, Oficiul Național al Cooperației era preocupat de pregătirea cadrelor superioare necesare funcționării și conducerii acestui domeniu organizat la nivel național în societăți cooperative, federale, uniuni de cooperative, centrale ale acestora și un Oficiu Național. Precizările legii cu privire la preferințele pentru toate „posturile de conducere a diplomaților școalelor superioare cooperatiste” confirmă profilul acestora și atenția ce se acordă programelor de învățământ, planurilor de școlarizare, unor cadre didactice bine pregătite, exigențelor în recrutarea și promovarea studenților. Profesorii școlii superioare, Academia de Studii Cooperatiste, Virgil Madgearu, Ion Răducanu, Gromoslav Mladenatz, I.N. Anghelescu și alții, prin studiile și lucrările realizate și publicate în această perioadă, au contribuit la afirmarea și dezvoltarea unei concepții și doctrine cooperatiste românești, ca și la organizarea practică a unui număr mare de societăți cooperative.
Anii marii crize economice din perioada 1929-1933, au produs însă în mediul cooperativ un puternic declin. Efectele acestei crize s-au făcut adânc simțite în toate ramurile economiei, lovind puternic industria, agricultura, transportul, sistemul bancar și de credit etc. A fost puternic influențată de criza industria bunurilor de consum, implicit cetățeanul, a cărui putere de cumpărare era într-o continuă descreștere. Sub presiunea maselor, Guvernul a îmbinat măsurile represive cu concesii parțiale. În cadrul acestora, un rol important l-a avut sistarea temporara a execuțiilor silite pentru neplata datoriilor și mai ales, adoptarea legii privind asanarea datoriilor, agricole, cunoscută îndeosebi sub denumirea de „Legea conversiunii” din anul 1932. Legea prevedea reducerea datoriilor cu 50% și rambursarea lor în termen de 30 ani, cu o dobânda de 4% pe an. Intrau sub incidența legii și cooperativele, care, în calitatea lor de creditoare, suportau pagubele cauzate de reducerea debitelor ce le aveau de încasat. În aceste condiții, Legea pentru organizarea cooperației, din anul 1935, prevedea o serie de măsuri și dispoziții pentru funcționarea întregului sistem cooperatist: societățile cooperative, federalele. Institutul Național al Cooperației. Între acestea, unele se referă la necesitatea pregătirii cadrelor care să organizeze și să conducă întreaga activitate economică și socială a societăților cooperative. Și în această lege, o atenție deosebită se acordă învățământului cooperatist. Astfel, în art. 169, se precizează: „În penultimul an de studii al școlilor normale pentru învățători și al seminariilor teologice se va preda, în mod obligator, un curs de contabilitate, cu elementele necesare conducerii gestiunilor și administrării unităților cooperative de gradele l și II, iar în ultimul an un curs care va cuprinde cunoașterea legii cooperației și a elementelor de drept comercial, în legatură cu necesitatea de administrare și conducere a acelorași unități. Actualele școli de contabilitate și educație cooperatistă pentru pregătirea personalului magazinelor de consum, a personalului tehnic necesar societăților cooperative de orice fel și grad, precum și actuala Școală Superioară de Studii Cooperatiste vor continua să funcționeze potrivit unui regulament și pe baza programelor ce se vor întocmi de Consiliul de Administrație al Institutului Național al Cooperației, aprobate de Ministerul Economiei Naționale”.
ȘCOALA SUPERIOARĂ DE STUDII COOPERATISTE își va desfășura cursurile și în condițiile modificărilor Legilor cooperatiste din anii 1938, 1939, 1940 și 1941. O lege distinctă pentru înființarea Academiei de Studii Cooperatiste va fi adoptata în 2 septembrie 1946. În prevederile acesteia, se fac referiri directe la absolvenții fostei Școli Superioare de Studii Cooperatiste și ai fostei Academii de Studii Cooperatiste, care au funcționat în baza Decretului-Lege din 3 ianuarie 1919 și Codului Cooperației din 1928 și a Legii pentru Organizarea Cooperației din 1929.
Scoala Superioară de Studii Cooperatiste, înființată încă din anul 1919 și reorganizată în decursul anilor în funcție de necesitățile de pregătire a cadrelor necesare activității societaților cooperative s-a transformat în anul 1946 în ACADEMIE DE STUDII COOPERATISTE.
Legea nr. 707 și Decretul nr. 2700 din 2 septembrie 1946 prevăd înființarea acestei Academii în conformitate cu legea relativă la organizarea învățământului superior. Articolul al II-lea al legii precizează că „ACADEMIA DE STUDII COOPERATISTE” se încadrează în categoria prevăzuta la art.2 lit C din legea relativă la învățământul superior, având drept scop studiul condițiunilor vieții economice, promovarea studiului cooperației și pregatirea pe baze științifice, a cadrelor necesare instituțiilor cooperative, întreprinderilor publice și institutelor de stat cu caracter economic și financiar, precum și formarea profesorilor de specialitate pentru învățământul cooperativ secundar”.
„Înscrierile – se prevedea în lege – se fac pe baza bacalaureatului teoretic, comercial sau agricol, a diplomelor de absolvire a școalelor normale, seminariilor și a școalelor secundare de cooperație, în urma unui examen de admitere. Studenții, în timpul anilor de studii, pe lângă cursurile teoretice și seminarii, vor face practica obligatorie la instituțiile cooperative, fixate de consiliul profesional, de acord cu Institutul Național al Cooperației sau la instituțiile și întreprinderile de stat cu caracter economic și financiar”.
Academia de Studii Cooperatiste pregătea cadrele într-un sistem complex, având urmatoarele catedre: de economie politică, pe lângă care funcționa o conferință de istoria doctrinelor economice; de finanțe publice și private (finanțe, monedă, credit, schimb și studiul băncilor), pe lângă care funcționa o conferință de monedă, credit, schimb și studiul băncilor; de economie rurală; de producția și valorificarea produselor vegetale și animale; de „cooperația în România și în alte țări” cu o asistență: de economie cooperatistă și istorie a cooperației, pe lângă care funcționa o conferință de propagandă și educația cooperatistă; de economia întreprinderilor, cu aplicații la întreprinderile cooperative și publice; de drept cooperatist, comercial și legislație economică, pe lângă care funcționa o conferință de drept civil și una de drept public (constituțional și administrativ); de contabilitate generală, pe lângă care funcționa o conferință de contabilitate aplicată la întreprinderile cooperative: de calculația economică (matematici comerciale și financiare, tehnica calculației); de pedagogie socială, pe lângă care funcționa o conferință de pedagogie practică și o asistență; de sociologie economica și politică socială.
Se urmarea ca disciplinele predate în Academia de Studii Cooperatiste să confere o potențială pregătire a studenților, cu cele mai moderne metode de instruire în domeniul economic și cooperatist, creând condiții pentru ca aceștia, să cunoască problematica generală a conducerii economice și cooperatiste.
Înființarea ACADEMIEI DE STUDII COOPERATISTE, prin Legea nr. 707 și Decretul nr. 2700 din 2 septembrie 1946, reprezintă implicit o recunoaștere a necesității validării unui sistem de învățământ superior care, timp de aproape 27 de ani, a contribuit la formarea cadrelor ce au organizat și desfășurat activitatea economică și socială în unitățile cooperatiste. De altfel, în lege era prevăzut ca bugetul Academiei de Studii Cooperatiste să fie înglobat în bugetul Ministerului Educației Naționale. În fapt, Ministerul Finanțelor era autorizat a suplimenta bugetul Ministerului Educației Naționale pe exercițiul 1946-1947, cu sumele necesare funcționării Academiei, care trebuiau acoperite prin subvențiile acordate în acest scop de Ministerul Cooperației și Institutul Național al Cooperației.
Personalul didactic, administrativ și de serviciu, de la Școala Superioară de Studii Cooperatiste, numit prin deciziile Ministerului Cooperației și aflat în funcțiune la data publicării legii mai sus citate, era încadrat în personalul didactic, administrativ și de serviciu, la Academia de Studii Cooperatiste, dacă avea titlurile academice prevăzute în Legea Învățământului Superior și îndeplinea toate cerințele legii pentru a fi funcționari publici. Erau confirmați și aceia dintre membrii Corpului Didactic existent, care, deși nu aveau titlu academic cerut de Legea Învățământului Superior, funcționaseră ca profesori sau conferențiar cel putin 10 ani la Școala de Studii Cooperatiste, precum și aceia care activasera cel puțin 10 ani ca funcționari superiori în mișcarea cooperatistă sau în Instituții de stat cu funcțiuni în legătură cu specialitatea catedrei sau conferinței. Încadrarea personalului didactic de la Școala Superioară de Studii Cooperatiste s-a facut, în acel an, pe baza unor propuneri ale comisiei special alcătuite de Ministerul Educației Naționale, formată din 5 profesori din învățământul superior. Legea prevedea că încadrarea se va face prin decret regal, respectiv prin decizie ministerială, după criteriile cuprinse în Legea Învățământului Superior. Pentru încadrarea personalului administrativ și de serviciu a facut propuneri o comisie formată din directorul învățământului superior și directorul personalului administrativ din Ministerul Educației Naționale. Toate aceste măsuri dovedeau atenția ce era acordată bunei funcționări și organizări a Academiei de Studii Cooperatiste.
Licențiații acesteia, potrivit prevederilor legii, se bucurau de drepturile recunoscute, prin legile în vigoare, licențiaților Academiilor de Înalte Studii Comerciale și Industriale. Studenții Școalei Superioare de Studii Cooperatiste, care funcționa până la apariția legii, puteau să continue cursurile și să obțină licența în baza prevederilor legii. Absolvenții fostei Școale Superioare de Studii Cooperatiste și ai fostei Academii de Studii Cooperatiste, care au funcționat în baza Decretului-Lege din 3 ianuarie 1919, a Codului Cooperației din 1928 și a Legii pentru Organizarea Cooperației din 1929, cu modificările ulterioare, se puteau înscrie în anul al treilea al Academiei de Studii Cooperatiste, pe baza unui examen de diferență, stabilit de consiliul profesoral.
Regulamentul, a dezvoltat prevederile Legii nr. 707, a cuprins numeroase măsuri cu privire la organizarea, într-o nouă structură, a invățământului superior cooperatist.
Înființarea Academiei de Studii Cooperatiste în anul 1946 a generat și alte preocupări din partea absolvenților vechii Școli Superioare, ai fostelor școale practice de cooperație și contabilitate, precum și din partea Direcției Învățământului Cooperativ, organizată în cadrul Institutului Național al Cooperației. Într-un referat din 8 octombrie 1946, această direcție exercita, în urma memoriului Corpului Contabililor Cooperatori, ca prin noua lege a cooperației sau printr-o lege specială să se prevadă adoptarea unor soluții pentru ca diploma respectivelor școli (care au funcționat până în 1945, cu trei ani de studii) să fie echivalată cu absolvența gimnazului comercial sau teoretic. De asemenea, se cerea ca „absolvenții cu diplome ai acestor școli, care activează în mișcarea cooperatistă de cel puțin 10 ani și dacă între timp au absolvit complet liceul, să aibă dreptul de a urma cursurile Academiei de Studii Cooperatiste, putând a se înscrie fără bacalaureat”. Se argumenta cererea cu faptul că programa analitică a acelor școli era astfel întocmită încât dădea absolvenților nu numai o cultură de specialitate, dar și o cultură generală, care îi îndreptățea să fie echivalenți cu absolvenții gimnaziului unic. Se cerea ca pentru rezolvarea acestor dorințe să se facă intervențiile necesare la Ministerul Educației Naționale și, de asemenea, să se țină seama de elaborarea noului Regulament pentru funcționarea Academiei de Studii Cooperatiste.
La 30 septembrie 1946, printr-o scrisoare adresată Directorului General al Institutului Național al Cooperației, se solicita elaborarea unei Decizii prin care să oblige toate persoanele cu funcții de control în INC, până la vârsta de 35 ani, care au la baza Școala Superioara Comercială, Liceul comercial sau teoretic, Școala Normală, Seminar etc, dar care nu poseda diploma de licență, să urmeze cursurile Academiei de Studii Cooperatiste și, în minimum 5 ani, să obțină Diploma de licență. Se specifică chiar introducerea unui alineat la art.3 din legea nr.2700 din 2 septembrie, care să arate: „organele de control din Institutul Național al Cooperației se pot înscrie la Academia de Studii Cooperatiste fără a da examen de admitere”. Se motiva cu faptul că organele de control au dat un examen destul de serios la intrarea în serviciu și, în plus, că „au făcut și câteva luni cursuri de specializare” în afară de practică și cunoștințele ce și le-au însușit prin activitatea lor în câmpul cooperației”. Se solicită și introducerea unui articol prin care: „organele de control din Institutul Național al Cooperației, înscrise la Academia de Studii Cooperatiste să fie scutite de frecvență”. În acest fel, se dădea posibilitatea „tutror organelor de control care din lipsă de mijloace financiare n-au putut urma o facultate să posede o diplomă de licență”.
În anul 1947, Mihai I, prin grația lui Dumnezeu și voința Națională Rege al României, sancționeaza Legea, votată și adoptată de Adunarea Deputaților la 7 august pentru reorganizarea și transformarea Academiei de Înalte Studii Comerciale și Industriale din București și a Academiei de Studii Cooperatiste în ACADEMIA DE STUDII COMERCIALE ȘI COOPERATISTE; noua instituție de învățământ înființată cuprindea două facultăți: Facultatea de științe comerciale și Facultatea de științe cooperatiste. Legea prevede ca fondurile și averea proprie Academiei de Studii Cooperatiste trec asupra Facultății de Științe Cooperatiste, iar localul fostei Academii de Înalte Studii Comerciale și Industriale din București devine comun. ORGANELE DE CONDUCERE erau RECTORUL sau PRORECTORUL pentru Academie și DECANII sau PRODECANII pentru cele două facultăți. ORGANELE DELIBERATIVE și consultative erau: COLEGIUL ACADEMIEI, SENATUL ACADEMIEI, CONSILIILE CONSULTATIVE ALE ACADEMIEI ȘI CONSILIILE PROFESORALE ALE FACULTĂȚILOR. Atribuțiile organelor de conducere erau cele prevăzute în Legea Învățământului Superior; compoziția și atribuțiile organelor deliberative și consultative erau următoarele: COLEGIUL ACADEMIEI – format din toți profesorii onorari, titulari, profesori agreați și conferențiari definitivi. El era prezidat de Rector și convocat cel putin o dată pe an, de acesta, din inițiativă proprie sau la cererea Senatului sesizat de cele două facultăți sau de cel puțin 10 membri. Colegiul Academiei avea urmatoarele atribuții: să-și dea avizul asupra problemelor de ordin general și asupra planului de dezvoltare al Academiei; să se pronunțe asupra raportului Senatului referitor la funcționarea și realizările Academiei, în cursul anului școlar expirat; să arbitreze conflictele eventuale dintre facultăți sau dintre facultăți și Senat. Dacă în termen de 10 zile arbitrajul nu era pronunțat, soluția urma să fie dată de Minister. Colegiul Academiei lucra sub președinția Rectorului și lua hotărâri valabile cu majoritatea membrilor ce-l compuneau. În caz de paritate de voturi, hotăra votul președintelui. Hotărârile Colegiului erau obligatorii pentru facultăți.
SENATUL ACADEMIEI era format din Rector, Prorector, Decanii facultăților sau, în lipsă, prodecanii și din delegații aleși pe doi ani de Consiliul Profesoral, câte unul din fiecare facultate și confirmați de Minister prin decizie. Senatul era convocat cel puțin o dată pe lună de către Rector și oricând din proprie inițiativă sau la cererea facultăților. El lucra sub președinția Rectorului și lua hotărâri valabile cu majoritatea membrilor ce-l compuneau. În caz de paritate hotăra votul președintelui; votul se pronunța pe față, iar hotărârile Senatului erau obligatorii. Atribuțiile Senatului erau următoarele: hotăra asupra normelor de aplicare a legilor și regulamentelor, asupra administrării bunurilor proprii, coordona programele de învățământ, stabilea normele de colaborare între facultăți, aproba regulamentele acestora, elabora proiectul de buget anual al Academiei, alegea comisiile de cenzori și de descărcare de gestiune, își dădea avizul asupra contestațiilor.
Legea pentru organizarea și transformarea Academiei de Înalte Studii Comerciale și Industriale și a Academiei de Studii Cooperatiste din București în ACADEMIA DE ȘTIINȚE COMERCIALE ȘI COOPERATISTE, din 15 august 1947, cuprindea numeroase referiri la conducerea și atribuțiile acesteia în noua structură de învățământ. Astfel, COMISA CONSULTATIVĂ A ACADEMIEI era compusă din câte un profesor titular sau agreat, ales de Senat, de fiecare facultate, și un reprezentant al secției sindicale respective. Comisia lucra sub președinția Rectorului sau, în lipsă, a Prorectorului și avea rolul de a-l ajuta pe Rector în rezolvarea problemelor financiare și administrative. Comisia își întocmea un buget propriu și facea propuneri, la cererea profesorilor și a Rectorului, asupra capitolului din bugetul ministerului, referitor la Academie.
Fiecare Facultate era condusă de un CONSILIU PROFESORAL. Acesta era format din toți profesorii titulari și profesorii delegați. Când se dezbăteau probleme de ordin administrativ sau care interesau funcționarea formală a catedrei, respectiv a conferenței și a anexelor ei, la ședințele consiliilor profesorale puteau lua parte, cu vot consultativ, și conferențiarii, precum și profesorii suplinitori. Consiliul profesoral era prezidat de Decan sau, în lipsă, Prodecan. Președintele putea să convoace consiliul cel puțin o dată pe luna și, oricând era nevoie, din proprie inițiativă sau la cererea a cel puțin cinci membri. Consiliul profesoral lucra cu cel puțin majoritatea absolută a membrilor ce-l compuneau, afară de cazul în care Legea Învățământului Superior prevedea altfel. Votul se exprima pe față și era obligatoriu; nu se admiteau abțineri; de asemenea, prezența era obligatorie, absența nemotivată de la vot fiind sancționată de Senat. Pe lângă atribuțiile prevăzute în Legea Învățământului Superior, Consiliul Profesoral mai avea și sarcini privind alcătuirea programelor și orarelor cursurilor, a proiectului de regulament, controlul averii proprii a Facultății, discutarea bugetului alcătuit de Comisia consultativă.
În art.113 din Legea Învățământului Superior se adaugă, pe lângă celelalte instituții de învățământ superior, „ACADEMIA DE ȘTIINȚE COMERCIALE ȘI COOPERATISTE DIN BUCUREȘTI”. Aceasta acorda diplome de licență și diplome de doctor în științele economice. Diplomele se eliberau în conformitate cu dispozițiile Legii Învățământului Superior și ale regulamentelor interioare ale celor două facultăți ale Academiei, ce urmau să se întocmească în termen de șase luni de la apariția legii.
Legea nr. 707 prevedea ca în cadrul Academiei de Știinte Comerciale și Cooperatiste din București urmau să funcționeze Institute de Științe Comerciale și Cooperatiste, organizate pe baza unor regulamente proprii. Disciplinele științifice ce se predau în cadrul catedrelor și conferințelor celor două facultăți ale Academiei de Știinte Comerciale și Cooperatiste din București erau cele prevăzute în anexele legii. Printr-o decizie dată de Senat, Consiliul Profesoral al fiecărei facultăți avea competența să organizeze repartiția materiilor și a examenelor pe ani de studii și ani de specializare. Pentru anii de specializare, pe secții, grupele de materii erau stabilite tot de Consiliul Profesoral, hotărârea acestuia fiind supusă aprobarii Senatului și Ministerului Educației Naționale, care trebuia să dea în acest sens o decizie.
Prevederi speciale ale legii erau consacrate Corpului didactic al Academiei de Știinte Comerciale și Cooperatiste.
În Anexa Legii nr. 299, votată de Adunarea Deputaților în ședința de la 7 august 1947, cu o majoritate de o sută cinzeci și opt de voturi și unul contra, sunt menționate materiile de învățământ de la FACULTATEA DE ȘTIINTE COOPERATISTE, precum și numărul de posturi didactice, pe care Ministerul Educației Naționale urma să le ocupe cu profesori și conferențiari. Acestea pot oferi o imagine generală a dimensiunilor teoretice ale noii facultăți organizate și, pe de altă parte, însemnătatea ce se acordă învățământului cooperatist.
Multe din materiile de învățământ erau aceleași ca la Facultatea de Științe Comerciale. Legea le menționează pe urmatoarele: Economia politică generală (două catedre și o conferință); Economia planificată (o catedră și o conferință); Finanțe publice (o catedră și o conferință); Contabilitatea generală și aplicată (două catedre și două conferințe); Statistică economică și socială (o catedră și o conferință); Calculația economică și tehnică a asigurărilor (o catedră și o conferință); Economia întreprinderilor cu aplicații la întreprinderile publice și cooperative (o catedră); Producția agricolă și valorificarea ei (o catedră și o conferință); Economia agrară (o conferință); Studiul mărfurilor (o conferință); Geografia economică (o conferință); Istoria economiei și cooperației românești (o catedră); Studiul dezvoltării societății (o catedră); Legislație muncitorească și asigurări sociale (o catedră); Pedagogie (o catedră și o conferință); Drept comercial și cooperatist (o catedră și o conferință); Drept civil (o catedră); Drept public (o conferință); Drept internațional (o conferință); Corespondența comercială română (o conferință); Limba franceză (două conferințe); Limba germană (o conferință); Limba italiană (o conferință); Limba engleză (o catedră și o conferință); Limba rusă (o catedră și o conferință).
În legătura cu alcătuirea corpului didactic, Legea avea unele precizări ce reglementau condițiile în care personalul didactic al Academiei de Înalte Studii Comerciale și Industriale și al Academiei de Studii Cooperatiste era transferat la noua instituție de învățământ. Comisia constituită în acest scop, formată din rectorii academiilor și câte un profesor de la fiecare facultate, numiți de Ministerul Educației Naționale, câte un reprezentant al secției sindicale, desemnat de Comitetul secției sindicale, trebuia să țină seama de situația fiecărui membru în parte: gradul sau în învățământ, specialitatea sa, precum și de specialitatea disciplinei la care urma să fie încadrat. Membrii corpului didactic rămași neîncadrați își păstrau toate drepturile câștigate, privitoare la pensie, în raport cu numărul de ani serviți. Profesorii titulari, ale căror catedre fuseseră desființate prin efectul Legii nr. 299, puteau fi încadrați la conferințe, păstrându-și toate drepturile câștigate, privitoare la pensie, în raport cu numărul de ani serviți. Profesorii titulari, ale căror catedre fuseseră desființate prin efectul Legii nr. 299, puteau fi încadrați la conferințe, păstrându-și toate drepturile câștigate privitoare la titluri și salarii și puteau lua parte la consiliile profesorale.
Situația studenților și absolvenților academiilor reorganizate era stabilită de Consiliul Profesoral al fiecărei facultăți, pe baza normelor elaborate de către o comisie special abilitată și aprobate de Ministerul Educației Naționale.
Reforma învățământului din 1948 a pus capăt scurtei perioade de existență a Academiei de Științe Comerciale și Cooperatiste. Încercările făcute de conducerea Academiei de a preveni acest deznodământ au rămas fără efect. În baza Decretului 175/1948, Academia funcționa sub denumirea de Institutul de Științe Economice și Planificare din București. Prevederile decretului citat impuneau o structură organizatorică extrem de labilă. Astfel, pentru anul școlar 1948-1949, au fost stabilite trei facultăți: Facultatea de Economie Generală, cu durata de 4 ani; Facultatea de Planificare și Administrație Economică, cu durata de 3 ani și Facultatea de Finanțe, cu durata de 3 ani. În anul următor, 1949-1950, a aparut în plus, în raport cu anul anterior, Facultatea de Cooperație, cu durata studiilor de 3 ani. În anul universitar 1951-1952, în locul Facultății de Cooperație s-a constituit Facultatea de Comerț-Cooperație (cu durata studiilor de 4 ani), cu secțiile: comerț, cooperație, iar din 1952 și secția de merceologie.
În anul universitar 1958-1959, numărul facultăților era de trei: Facultatea de Economie Generală, cu secțiile economie politică și planificare și secția statistică, Facultatea de Finanțe cu secțiile finanțe-credit și contabilitate, Facultatea de Comerț-Cooperație, cu patru secții (economia comerțului interior, economia cooperației, merceologie și economia comerțului exterior). Pentru toate cele trei facultăți, durata studiilor de licență era fixată la 5 ani.
Măsurile de reorganizare și direcționare ale învățământului economic superior, întreprinse în anii 60 au permis: o mai bună adaptabilitate a economiștilor la condițiile impuse de progresul științei și tehnicii, printr-o pregătire de specialitate cu largă deschidere, încorporarea în planurile de învățământ a unor discipline matematice cu aplicabilitate în economie, precum și a altor discipline moderne prin conținut și structură, înființarea unor noi secții de specializare.
Începând cu anul universitar 1967-1968 această importantă citadela învățământului economic românesc avea să se numească Academia de Studii Economice din București.
Măsurile luate s-au concretizat într-o nouă organizare: procesul de învățământ era structurat pe șase facultăți și anume: Facultatea de Economia Producției, cu două secții (economia industriei și economia agriculturii); Facultatea de Calcul Economic și Cibernetică Economică, având trei secții (statistică, cibernetică economică, mecanizarea și automatizarea calculului economic), Facultatea de Comerț, cu trei secții (comerț interior, comerț exterior și merceologie), Facultatea de finanțe; Facultatea de Contabilitate; Facultatea de Economie Generală. După cum se poate constata, Facultatea de Comerț-Cooperație, cu secția „Economia cooperației”, nu a mai fost organizată de sine stătător. Astfel, după 48 de ani de existență, învățământul cooperatist nu mai era organizat distinct. În planul de învățământ al unor facultăți se aflau însă cursuri de istorie, doctrină și economie cooperatistă.
Desigur că aprecierea potrivit căreia nu mai era nevoie de un sistem organizat și complet de pregatire a cadrelor necesare conducerii activității organizațiilor cooperatiste, nu era nici pe departe conforma realității de fapt. Sistemul național al cooperației funcționa, și el avea o contribuție majoră în ansamblul economiei socialiste: o mare parte din veniturile obținute de organizațiile cooperatiste erau transferate la bugetul de stat, acest sistem având o contribuție însemnată și în alte domenii centralizate, gestionate după principiul totalitar al unui centru coordonator al întregii economii.
Efectul întreruperii sistemului de pregătire superioară a cadrelor de conducere a organizațiilor cooperatiste s-a făcut simtit de abia în anii următori, când numeroase posturi prevăzute a fi ocupate de cadre cu studii superioare sunt încadrate cu persoane având studii medii. Desigur, aceasta s-a reflectat și în conținutul activității de conducere a activității organizațiilor cooperatiste, mai ales în actuala perioadă de tranziție la o economie descentralizată, în care factorul precumpănitor este decizia rapidă, competența și eficiența, adoptată în deplină cunostință de cauză a proceselor și fenomenelor cu care se confruntă piața.
Pornind de la necesităţile pregătirii unor cadre cu studii superioare şi de la tradiţia Academiei de Studii Cooperatiste, Consiliul UCECOM, potrivit prevederilor Decretului-Lege nr.66 din 8 februarie 1990, a stabilit, prin Hotărârea nr.8 din 1992, înfiinţarea Fundaţiei Naţionale Tehnico-Ştiinţifice şi Social Culturale „ARTIFEX” a Cooperaţiei Meşteşugăreşti, persoană juridică, non profit, conform Hotărârii Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, prin Sentinţa civilă nr. 347 din 27 noiembrie 1992. În temeiul Decretului-Lege nr. 66/1990, al Legii nr. 21/1924 şi al articolului 8, punctul 4 din statutul Fundaţiei, Colegiului Director al acesteia a hotărât înfiinţarea Universităţii „ARTIFEX”, aceasta fiind de drept continuatoarea unei tradiţii începută şi legiferată încă din anul 1919.
Încă de la reorganizarea sa, în anul universitar 1993 – 1994, Universitatea „ARTIFEX” din Bucureşti şi-a propus derularea unui program de instrucţie şi educaţie, prin care să devină un centru cultural – ştiinţific şi social al sistemului naţional educativ. Scopul activităţii organizate constă în promovarea şi difuzarea principiilor şi valorilor culturale şi ştiinţifice, naţionale, racordarea la valorile lumii contemporane. În acest cadru, Universitatea „ARTIFEX” din Bucureşti a acţionat pentru promovarea, în întreaga sa activitate, a pluralismului opţiunilor, dezbaterilor critice, asigurând prestigiul ştiinţific al culturii naţionale şi dezvoltând relaţiile de colaborare internaţională.
În anul 2005, prin Legea nr. 133/17.05.2005, Universitatea „ARTIFEX” din București a fost acreditată și recunoscută drept o instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică.
În prezent, în cadrul Universității „ARTIFEX” din București funcţionează două facultăţi: Facultatea de Finanţe şi Contabilitate şi Facultatea de Management- Marketing, cu cinci programe de studii universitare de licenţă acreditate: Finanţe şi Bănci, Contabilitate şi Informatică de Gestiune, Management, Marketing, Economia Comerţului, Turismului şi Serviciilor și cinci programe de studii universitare de masterat acreditate: Management Financiar, Bancar şi de Asigurări, Managementul Sistemului Informaţional Financiar – Contabil, Management Organizaţional, Marketing şi Comunicare în Afaceri, Administrarea Afacerilor în Comerţ, Turism şi Servicii.
Până în prezent, aproximativ 20.000 de studenţi au frecventat și absolvit cursurile Universității „ARTIFEX” din București, procentul de promovabilitate a examenelor de licenţă şi master fiind de peste 90%. Conform studiului efectuat în cadrul programului Studenți, Absolvenți și Piața Muncii, precum și a rapoartelor privind angajabilitatea absolvenților întocmite la nivelul instuției noastre, peste 75% din numărul total al absolvenților instituției noastre au ocupat un post conform cu specializarea obținută.
Universitatea „ARTIFEX” din Bucureşti cultivă valorile ştiinţei şi culturii naţionale şi universale, ale ştiinţelor economice în special, precum şi cele juridice şi administrative. În baza nivelului de competenţă, a responsabilităţii pe care le are faţă de societatea românească, Universitatea „ARTIFEX” din București îşi asumă misiunea: de a forma şi perfecţiona resurse umane calificate, specialişti cu studii superioare pentru domeniile activităţilor economice şi sociale, de a promova spiritul gândirii libere, critice, al înnoirii cunoştinţelor și de a dezvolta programe privind activitatea antreprenorială.
Rectorul Universității „ARTIFEX” din București,
Prof.univ.dr. Alexandru Manole